Alternative Vision

Amintiri ale studentului navetist (II)

Cei care mă cunosc știu că nu îmi place brânza. Nu doar că nu îmi place, dar urăsc mirosul de brânză. Cu astea fiind spuse mi-am adus aminte o altă întâmplare din vremea studenției, tot de pe tren.

Era prin ultimul an de facultate, înainte de sesiunea de iarnă, imediat după anul nou. Duminică seara plec la Timișoara. Ca de obicei, eram mai multi prieteni în așteptarea trenului. Ajunge trenul, ne urcăm spre coada lui, nimerim un vagon fără încălzire, fără lumină, dar gol. Zicem că e ok, gasim un compartiment mai etanșat și îl ocupăm. Aruncăm bagajele sus pe suporții de bagaje și ne punem pe banchete. Nu trec nici 30 de secunde si ce să vezi, parcă mi-e rece la cur. cand pun mîna, să vomit nu alta, m-am pus intr-o baltă de zeamă de brânză. M-am enervat la culme și am început să înjur toți țăranii care folosesc trenul pe post de camion de marfă și CFR-ul pentru indiferența față de igiena trenurilor. Restul prietenilor s-au amuzat copios.

De atunci, tot timpul când mă așez undeva jos, mă uit înainte …

La tăț’ ni greu în timp de criză

Am urmărit cu puțină speranță nemulțumirea profesorilor referitor la hotărârea statului de a îngheța salariile acestora. Speram că vor juca un joc inteligent cu statul pe care să-l învingă cu propriile arme.

Mai detaliat, înainte de alegeri, politicienii noști s-au bătut cu cărămida în piept cum că le vor mări salariile la profesori cu 50%. Nu vreau să comentez dacă e bună sau nu această hotărâre pentru români. Vreau să spun că politicienii sunt responsabili pentru promisiunea făcută. Un om nu este nimic fără cuvântul său.

Acum o dau la întors, și se contrazic pe ei înșiși cu hotărârea de a îngheța salariile chiar dacă aceasta contravine promisiunii făcute anterior. Logic vorbind, ei si-au luat un angajament iar acum nu-l mai pot duce la bun sfârșit. Singura cale onorabilă pentru ei dacă  nu pot să-și respecte promisiunile făcute, este să demisioneze.

Deci eu ca reprezentant al profesorilor le-aș oferi două opțiuni: ori își respectă promisiunea, ori lasă pe alții mai competenți în locul lor. Simplu, nu?

Normele de aplicare a legii junglei în România

Nu sunt o persoană implicată în politică și nici nu mă interesează să mă apuc de așa ceva. Sunt conștient că deși trăim într-o lume pe care o numim democrată, guvernată de legi, fiecare își pune binele personal înainte de toate, chiar dacă acesta este uneori la limita legalului, uneori chiar vreo doi metri peste. Toată lumea care poate fura ceva în România fură. Nu vreau sa aduc argumente la o asemenea afirmație deoarece e de prisos. Vedem în fiecare zi în jurul nostru exemple. Ce vreau eu să spun e că nu mă deranjează această atitudine care în mod realist, nu o putem schimba în perioada imediat următoare, atâta timp cât nu mă afectează prea mult. Mai exact, nu mă înteresează ce firmă câștigă vreo licitație pentru asfaltarea unui drum și pe ce preț, atâta timp cât drumu e făcut bine. Nu mă interesează ce firmă se ocupă de curățenia orașului și cât de umflate au ei tarifele, atâta timp cât e curățenie. Ați înțeles ce vreau să spun.

Eh, acuma problema cea mai mare e că lumea fură, dar treaba se face de mântuială în cel mai fericit caz. Înainte de alegerile pentru primar (în toamnă 2008), în Lugoj s-au asfaltat mai multe străzi, unele aveau nevoie de reabilitare (străzile cu piatră cubică), altele s-au făcut ca să mai fure firma care a prins contractul ceva bani (cum ar fi strada din fața primăriei). Toate bune și frumoase, a trecut iarna peste drum și s-a fisurat tot asfaltul. Mult nu o să mai țină și vom ajunge să dăm iar din groapă în groapă. Faza cu asfaltarea din Lugoj e o treabă măruntă, probleme cele mai mari sunt la nivel de guvern, unde se învârt cele mai mari afaceri si cei mai mulți bani.

Dilema mea este următoarea, într-o lume în care guvernul și parlamentul, care ar trebui să funcționeze pentru binele comunității se ghidează după legea junglei, cei puternici îi exploatează pe cei slabi și este în folosul unui grup restrâns de oameni care se îmbogățesc obraznic de exagerat, ce putem noi să facem pentru un trai decent? Este prea mult să le cerem câteva grame de omenie, respect pentru populația pe care ar trebui să o reprezinte?

Amintiri ale studentului navetist (I)

În perioada studenției, ca și marea majoritate a studenților români, foloseam trenul ca modalitate principală de navetă. În fiecare weekend mergeam acasă, așa că săptamânal foloseam trenul de două ori.

Primele trei săptămâni a fost interesante, eu având o cu totul altă imagine despre tren, formată din copilărie. După primele două călătorii, mi-am dat seama de crunta realitate: aglomeratie, cozi infernale la bilete, miros urât, oameni nespălați, curent …

Cozile am reușit să le evit folosind agenția CFR. Miercurea dupămasa nu era coadă aproape deloc. Din păcate, aglomerația nu am reușit s-o evit în nici un fel. Varianta cu trenul accelerat sau rapid era inaccesibilă financiar, așa că tot ce puteam face era să ajung din vreme in gară să-mi găsesc un loc  în tren.

Era într-o vineri, ne-am adunat vreo opt foști colegi le liceu, și am plecat la gară. Ajunși cu două ore înainte de plecarea trenului, normal că am avut de unde alege compartimenul în care să ne petrecem călătoria. Găsim un compartiment, mai curat, cu geamul închis bine, dar care se și putea deschide, cu banchete comode, destul de departe de wc încât să nu delovească miros de urină stătută. Toate bune și frumoase, ne luăm cu povești, timpul trece, trenul pleacă, subiecte de discuție au fost suficiente, fiecare din noi fiind la altă facultate. Ajunge trenul la Lugoj, noi ne pregatim de coborâre, și mergem spre usă. Unul din noi a luat-o mai înainte și era deja coborât când noi deabia ne-am apropiat la vreo trei metri de ușă. Îl vedem pe peron și îi dăm bagajele pe geam, nu de alta, dar era mai ușor de coborât din tren fără bagaj. Ne înghesuim noi spre ușă și când să coborâm, sare nașu’ sus în vagon și pleacă trenul. Noi, hai nașule, că trebe să coborâm, oprește trenul, îi spunem. El nervos că trebuie să parcurgă iar toată aglomerația în căutare de oameni proaspăt urcați în tren, flutură în scârbă un steguleț galben la ușă, dar fără nici un folos. Ne spune că putem coborâ la următoarea și să luăm alt tren înapoi. Din păcate, următoarea stație era Caransebeș, deoarece personalul era în regim de accelerat.

Ajunși în Caransebeș, fără bagaje, fără bani, fără nimic, nu știm să râdem sau să plângem … Norocul nostru a fost că unul din noi a avut o cartelă telefonică și a sunat acasă la părinți, care au venit și ne-au adus acasă.

După vreo lună de la călătoria noastră prelungită, am auzit că au mai pățit-o și alții, si că s-a depus o plângere la gara Lugoj.