Pe la vreo două dupămasa am plecat prin centru să mănânc, să fac o poză, în mare să-mi omor timpul liber dinaintea concertelor. Mă așez la o terasă, vine chelnărul, îmi ia comanda și după doup minute vine să-mi spună că au rămas fără bucătar. Beau un suc, așa să nu mă scol direct de la terasă, îl plătesc și mă mult în altă parte. Aici, meniu foarte restrâns, m-am ridicat repede și mi-am continuat căutarea. Într-un final am găsit o altă terasă unde am mâncat o pizza, după care mi-am dus aparatul foto inapoi la pensiune.

Revenit in piața mare, am intrat țn incinta festivalului. Pac pac, dau biletul, primesc o brațară și mă pun să-mi caut un loc cât mai bun pentru vizionarea scenei. Între timp, mi-am mai luat un suc, și au început cei de la Subscribe concertul. De la început am rămas impresionat de sonorizarea împecabilă ce oferea un nivel foarte ridicat de decibeli.

S-au zbânțuit cei de la Subscribe pe scenă, mai grohăieli, mai versuri ușor de înțeles, iar după vreo oră au terminat concertul. Mi-a plăcut dinamica lor pe scenă, au fost foarte activi, deși publicul încă nu se adunase într-un număr așa mare.

După vreo jumate de oră, au apărut cei de la Pain. Decorul scenei s-a modificat un pic între timp, iar eu parca m-am obișnuit cu volumul sonorului. Au făcut spectacol mai  fain decât cei de la Subscribe, dar mă și așteptam la așa ceva.

În schimb, Nightwish m-au surprins plăcut. Imediat cum au terminat cei de la Pain, s-a curățat scena și au început pregătirile pentru show-ul de final. Toti participanții au rămas uimiți când au văzut pregătirile pirotehnice de pe scenă. Foc, artificii, lumini, toate sincronizate perfect pe ritmurile muzicii. Un spectacol cum mai rar vezi pe meleagurile noastre. Singurul reproș ar fi că s0a terminat cam repede, pe la 11:30.

Cu urechile încă țiuind de la concert, am hotărât că e destul pentru o zi, așa că m-am retras în camera de la pensiune și am făcut un rezumat mental al zilei, cu zâmbetul pe buze, într-o stare de surzenie temporară. A meritat! Ne vedem și la anu. Până atunci mai e peninsula …

Ca și restul copiilor de vârsta mea visam și eu monștri de sub pat, din dulapuri, de pe geam, și am ajuns o bună perioadă de timp să dorm cu o veioză aprinsă toată noaptea. Asta până când mi-am dat seama de un lucru: totul e în mintea mea. Cel mai mare pas l-am făcut, trebuia doar să găsesc metode de a-mi inhiba imaginația prea bogată, suprastimulată de tot felul de desene animate pe care le urmăream cu sufletul la gură.

Pasul următor l-am făcut după ce am văzut Războiul Stelelor la cinematograf. Mi-a plăcut foarte mult de Luke Skywalker, dar și de Ben Kenobi. Seara acasă, când m-am pus să mă culc, imaginația iar a început să-mi dea palpitații, dar într-un moment de rară sclipire genială am combătut-o cu propriile ei arme: mi-am imaginat că Luke și Obi One sunt lângă pat cu săbiile lor laser și ciopârțesc de zor toți monștrii care vroiau să-mi facă rău. Din momentul acela, n-am mai dormit singur, cei doi bodyguarzi ai mei stăteau de veghe unul la cap altul la picioare de seara până dimineața și mă protejau de toate arătăriule născocite de imaginația mea bolnavă.

Acum am crescut, și seara când mă bag în pat nu trec 5 minute si deja sunt adormit. Mi-e dor de imaginația mea bogată …

Și stau așa și contemplez că această sete a fost, este și va fi atâta timp cât omenirea va exista. Doar evoluția noastră ca specie a făcut să schimbăm ororile războiului cu propaganda televizată, cu indiferența omniprezentă în monotonia ce ne-a acaparat încet dar sigur. Fiecare din noi suntem prea indoctrinați de televiziune, de internet. Încet, fiecare din noi capitulăm în fața gândului că am putea schimba ceva. La fel ca un soldat pe front, trăim de pe o zi pe alta, într-o amorțire generală, așteptând să fim folosiți ca și “carne de tun” pentru interesele proprii ale unui pumn de oameni pentru care “omenie”, “corectitudine”, “dreptate” sunt doar niște cuvinte a căror înțeles s-a pierdut în perioada cănd erau doar simpli “ucenici”.

În trecut, oamenii de rând nu au avut acces la informații, ei trâind într-o realitate minimală, reprezentă de lumea înconjurătoare și modelată de acei setoși de putere care le impregnau gânduri, opinii, voințe precum un cioban turmei sale. Acum, suntem asaltați de informații la tot colțul, de la ziarele aruncate pe jos, continuând cu televizorul și sfârșind cu internetul, suntem innecați de mult prea multă informație, de multe ori contradictorie, ce ne împiedică să ne formăm o opinie obiectivă asupra lumii în care trăim, rezultatul fiind același ca și în trecut.

Ca și încheiere, mă retrag în indiferență monotonă, urmărind cu interes căutarea Elodiei și citind texte propagandiste pentru a-mi face datoria la alegerile europarlamentare. V-am salutat, drage bucăți de carne de tun.

După nici 20 de minute de așteptare, participanții și-au făcut apariția, aparatele foto au declanșat, diferite setări, diferite încadrări, iar după 5 minute nu mai era nici un participant în drept cu noi. Fiind într-o dilemă serioasă, ne-am hotărât să continuăm traseul pe jos în așteptarea turei a II-a. Fiind urcare, și participanți amatori cu gramada, normal că i-am ajuns din urmă ba chiar i-am întrecut temporar. Și așa, din punct de control în punct de control, am ajuns să parcurgem pe jos vreo 13 km.

Partea cea mai hard-core a fost în momentul când am ajuns în pădure, iar profesioniștii ne-au ajuns din urmă. Pe o potecă șerpuită, de 1 metru de lată, venea din spate, la intervale aleatoare de timp, câte un biciclist cu viteză destul de mare. Dar am scăpat întregi, ba chiar am reusit și câteva poze.

Am avut noroc la final că din Românești până în Luncanii de Jos, unde am lăsat mașina, ne-a dus un alt prieten. Pe la ora 4 a fost festivitatea de premiere. Pe lângă glorie eternă, participanții au primit diplome de participare, premii pe măsura performanței, iar cei mai buni, o sumă de bani.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că deși lumea în general e prea ocupată pentru sport, mulți și-au făcut vreme și au înlocuit tradiționalul grătar cu mici și bere cu o cursă pe bicicletă (și pe jos).

Poze aici.

Era prin ultimul an de facultate, înainte de sesiunea de iarnă, imediat după anul nou. Duminică seara plec la Timișoara. Ca de obicei, eram mai multi prieteni în așteptarea trenului. Ajunge trenul, ne urcăm spre coada lui, nimerim un vagon fără încălzire, fără lumină, dar gol. Zicem că e ok, gasim un compartiment mai etanșat și îl ocupăm. Aruncăm bagajele sus pe suporții de bagaje și ne punem pe banchete. Nu trec nici 30 de secunde si ce să vezi, parcă mi-e rece la cur. cand pun mîna, să vomit nu alta, m-am pus intr-o baltă de zeamă de brânză. M-am enervat la culme și am început să înjur toți țăranii care folosesc trenul pe post de camion de marfă și CFR-ul pentru indiferența față de igiena trenurilor. Restul prietenilor s-au amuzat copios.

De atunci, tot timpul când mă așez undeva jos, mă uit înainte …

Mai detaliat, înainte de alegeri, politicienii noști s-au bătut cu cărămida în piept cum că le vor mări salariile la profesori cu 50%. Nu vreau să comentez dacă e bună sau nu această hotărâre pentru români. Vreau să spun că politicienii sunt responsabili pentru promisiunea făcută. Un om nu este nimic fără cuvântul său.

Acum o dau la întors, și se contrazic pe ei înșiși cu hotărârea de a îngheța salariile chiar dacă aceasta contravine promisiunii făcute anterior. Logic vorbind, ei si-au luat un angajament iar acum nu-l mai pot duce la bun sfârșit. Singura cale onorabilă pentru ei dacă  nu pot să-și respecte promisiunile făcute, este să demisioneze.

Deci eu ca reprezentant al profesorilor le-aș oferi două opțiuni: ori își respectă promisiunea, ori lasă pe alții mai competenți în locul lor. Simplu, nu?

Eh, acuma problema cea mai mare e că lumea fură, dar treaba se face de mântuială în cel mai fericit caz. Înainte de alegerile pentru primar (în toamnă 2008), în Lugoj s-au asfaltat mai multe străzi, unele aveau nevoie de reabilitare (străzile cu piatră cubică), altele s-au făcut ca să mai fure firma care a prins contractul ceva bani (cum ar fi strada din fața primăriei). Toate bune și frumoase, a trecut iarna peste drum și s-a fisurat tot asfaltul. Mult nu o să mai țină și vom ajunge să dăm iar din groapă în groapă. Faza cu asfaltarea din Lugoj e o treabă măruntă, probleme cele mai mari sunt la nivel de guvern, unde se învârt cele mai mari afaceri si cei mai mulți bani.

Dilema mea este următoarea, într-o lume în care guvernul și parlamentul, care ar trebui să funcționeze pentru binele comunității se ghidează după legea junglei, cei puternici îi exploatează pe cei slabi și este în folosul unui grup restrâns de oameni care se îmbogățesc obraznic de exagerat, ce putem noi să facem pentru un trai decent? Este prea mult să le cerem câteva grame de omenie, respect pentru populația pe care ar trebui să o reprezinte?

Primele trei săptămâni a fost interesante, eu având o cu totul altă imagine despre tren, formată din copilărie. După primele două călătorii, mi-am dat seama de crunta realitate: aglomeratie, cozi infernale la bilete, miros urât, oameni nespălați, curent …

Cozile am reușit să le evit folosind agenția CFR. Miercurea dupămasa nu era coadă aproape deloc. Din păcate, aglomerația nu am reușit s-o evit în nici un fel. Varianta cu trenul accelerat sau rapid era inaccesibilă financiar, așa că tot ce puteam face era să ajung din vreme in gară să-mi găsesc un loc  în tren.

Era într-o vineri, ne-am adunat vreo opt foști colegi le liceu, și am plecat la gară. Ajunși cu două ore înainte de plecarea trenului, normal că am avut de unde alege compartimenul în care să ne petrecem călătoria. Găsim un compartiment, mai curat, cu geamul închis bine, dar care se și putea deschide, cu banchete comode, destul de departe de wc încât să nu delovească miros de urină stătută. Toate bune și frumoase, ne luăm cu povești, timpul trece, trenul pleacă, subiecte de discuție au fost suficiente, fiecare din noi fiind la altă facultate. Ajunge trenul la Lugoj, noi ne pregatim de coborâre, și mergem spre usă. Unul din noi a luat-o mai înainte și era deja coborât când noi deabia ne-am apropiat la vreo trei metri de ușă. Îl vedem pe peron și îi dăm bagajele pe geam, nu de alta, dar era mai ușor de coborât din tren fără bagaj. Ne înghesuim noi spre ușă și când să coborâm, sare nașu’ sus în vagon și pleacă trenul. Noi, hai nașule, că trebe să coborâm, oprește trenul, îi spunem. El nervos că trebuie să parcurgă iar toată aglomerația în căutare de oameni proaspăt urcați în tren, flutură în scârbă un steguleț galben la ușă, dar fără nici un folos. Ne spune că putem coborâ la următoarea și să luăm alt tren înapoi. Din păcate, următoarea stație era Caransebeș, deoarece personalul era în regim de accelerat.

Ajunși în Caransebeș, fără bagaje, fără bani, fără nimic, nu știm să râdem sau să plângem … Norocul nostru a fost că unul din noi a avut o cartelă telefonică și a sunat acasă la părinți, care au venit și ne-au adus acasă.

După vreo lună de la călătoria noastră prelungită, am auzit că au mai pățit-o și alții, si că s-a depus o plângere la gara Lugoj.

Acuma vine partea interesantă. În mod normal, toti acești “eu” ar trebui să “fugă” cât pot ei de repede, pentru a nu pierde timp în cursă și să ofere următorului “eu” condiții optime de cursă. Teoretic … Practic, se mai trezește câte un “eu” că nu vrea să “alerge”, că vrea să meargă agale, să admire peisajul sau să se oprească pe margine și să se odihnească, sau să-i bage bețe-n roate următorului “eu” doar pentru că poate. Chiar îmi imaginez uneori cum acel “eu” care nu se conformează cu regulile cursei, stă și râde de următorul “eu” pentru care situația devine tot mai neagră, dar pentru “eu” prezent nu are relevanță. “Eu” prezent există doar pentru a îndeplini acțiunea necesară situației prezente, urmând să existe doar în amintirea următoilor “eu” ca o persoană care i-a ajutat sau i-a încurcat.

Deja vă gândiți că sunt un schizofrenic incurabil, dar vă asigur că “noi” nu ne considerăm așa deloc.