Archive for the ‘Cugetări la un pahar de ambrozie’ Category
You are currently browsing the archives for the Cugetări la un pahar de ambrozie category.
27
Jun
2009
Fiind copil, monștri visam
Saptamâna asta am rămas câteva zile singur în apartament. Într-o seară, pe când m-am pus să mă culc, m-am uitat pe fereastra de la cameră pe care se vede curtea si câteva clădiri de la Elba. Cum serile trecute s-au cam lăsat cu furtună mi s-a părut un peisaj destul de sinistru, cu pomi in mișcare ce proiecteaza un joc de umbre periculos pentru o imaginație bogată pe pereții camerei. Normal că nu m-au mai speriat umbrele, doar ca mi-am adus aminte de o metodă foarte bună pe care am aplicat-o în copilărie să-mi combat imaginația prea bogată și jucăușă în orele târzii din noapte.
Ca și restul copiilor de vârsta mea visam și eu monștri de sub pat, din dulapuri, de pe geam, și am ajuns o bună perioadă de timp să dorm cu o veioză aprinsă toată noaptea. Asta până când mi-am dat seama de un lucru: totul e în mintea mea. Cel mai mare pas l-am făcut, trebuia doar să găsesc metode de a-mi inhiba imaginația prea bogată, suprastimulată de tot felul de desene animate pe care le urmăream cu sufletul la gură.
Pasul următor l-am făcut după ce am văzut Războiul Stelelor la cinematograf. Mi-a plăcut foarte mult de Luke Skywalker, dar și de Ben Kenobi. Seara acasă, când m-am pus să mă culc, imaginația iar a început să-mi dea palpitații, dar într-un moment de rară sclipire genială am combătut-o cu propriile ei arme: mi-am imaginat că Luke și Obi One sunt lângă pat cu săbiile lor laser și ciopârțesc de zor toți monștrii care vroiau să-mi facă rău. Din momentul acela, n-am mai dormit singur, cei doi bodyguarzi ai mei stăteau de veghe unul la cap altul la picioare de seara până dimineața și mă protejau de toate arătăriule născocite de imaginația mea bolnavă.
Acum am crescut, și seara când mă bag în pat nu trec 5 minute si deja sunt adormit. Mi-e dor de imaginația mea bogată …
1
Jun
2009
Culmea societății de consum
Să te muți în altă locuință dacă ți s-a ars becul în hol.
30
May
2009
Arta războiului pe timp de pace
Citeam zilele astea Legiunea blestemaților de Sven Hassel. O carte în care ororile ce se nasc din setea de putere a unor indivizi sunt brutal de real descrise.
Și stau așa și contemplez că această sete a fost, este și va fi atâta timp cât omenirea va exista. Doar evoluția noastră ca specie a făcut să schimbăm ororile războiului cu propaganda televizată, cu indiferența omniprezentă în monotonia ce ne-a acaparat încet dar sigur. Fiecare din noi suntem prea indoctrinați de televiziune, de internet. Încet, fiecare din noi capitulăm în fața gândului că am putea schimba ceva. La fel ca un soldat pe front, trăim de pe o zi pe alta, într-o amorțire generală, așteptând să fim folosiți ca și “carne de tun” pentru interesele proprii ale unui pumn de oameni pentru care “omenie”, “corectitudine”, “dreptate” sunt doar niște cuvinte a căror înțeles s-a pierdut în perioada cănd erau doar simpli “ucenici”.
În trecut, oamenii de rând nu au avut acces la informații, ei trâind într-o realitate minimală, reprezentă de lumea înconjurătoare și modelată de acei setoși de putere care le impregnau gânduri, opinii, voințe precum un cioban turmei sale. Acum, suntem asaltați de informații la tot colțul, de la ziarele aruncate pe jos, continuând cu televizorul și sfârșind cu internetul, suntem innecați de mult prea multă informație, de multe ori contradictorie, ce ne împiedică să ne formăm o opinie obiectivă asupra lumii în care trăim, rezultatul fiind același ca și în trecut.
Ca și încheiere, mă retrag în indiferență monotonă, urmărind cu interes căutarea Elodiei și citind texte propagandiste pentru a-mi face datoria la alegerile europarlamentare. V-am salutat, drage bucăți de carne de tun.
17
Apr
2009
Viața ca o cursă de ștafetă
Stau uneori și îmi imaginez viața ca o cursă de ștafetă. Îmi imaginez că există mai mulți “eu”, fiecare așteptând momentul său în cursa vieții. Un “eu” se trezește dimineața, un alt “eu” se pregătește de lucru, altul face pe șoferul, altul muncește până la pauza de masă, altul mănâncă, altul muncește până la 6, altul conduce până acasă …
Acuma vine partea interesantă. În mod normal, toti acești “eu” ar trebui să “fugă” cât pot ei de repede, pentru a nu pierde timp în cursă și să ofere următorului “eu” condiții optime de cursă. Teoretic … Practic, se mai trezește câte un “eu” că nu vrea să “alerge”, că vrea să meargă agale, să admire peisajul sau să se oprească pe margine și să se odihnească, sau să-i bage bețe-n roate următorului “eu” doar pentru că poate. Chiar îmi imaginez uneori cum acel “eu” care nu se conformează cu regulile cursei, stă și râde de următorul “eu” pentru care situația devine tot mai neagră, dar pentru “eu” prezent nu are relevanță. “Eu” prezent există doar pentru a îndeplini acțiunea necesară situației prezente, urmând să existe doar în amintirea următoilor “eu” ca o persoană care i-a ajutat sau i-a încurcat.
Deja vă gândiți că sunt un schizofrenic incurabil, dar vă asigur că “noi” nu ne considerăm așa deloc.