Alternative Vision

Liman Bike Race 2009

Duminica trecută (10 mai), la Valea lu’ Liman s-a desfășurat ediția a IV-a a cursei de biciclete “Liman Bike Race”. Sâmbătă seara m-am hotărât cu încă doi prieteni să mergem să vedem cursa și să tragem și niște poze. Zis și făcut, duminică dimineața la ora 9 ne-am întânlnit și am plecat cu mașina la Liman. De acolo, după câteva întrebări ne-am dus la Luncanii de Jos, de unde am luat-o la picior pe traseu în căutare de locuri spectaculoase în care să imortalizăm participanții.

După nici 20 de minute de așteptare, participanții și-au făcut apariția, aparatele foto au declanșat, diferite setări, diferite încadrări, iar după 5 minute nu mai era nici un participant în drept cu noi. Fiind într-o dilemă serioasă, ne-am hotărât să continuăm traseul pe jos în așteptarea turei a II-a. Fiind urcare, și participanți amatori cu gramada, normal că i-am ajuns din urmă ba chiar i-am întrecut temporar. Și așa, din punct de control în punct de control, am ajuns să parcurgem pe jos vreo 13 km.

Partea cea mai hard-core a fost în momentul când am ajuns în pădure, iar profesioniștii ne-au ajuns din urmă. Pe o potecă șerpuită, de 1 metru de lată, venea din spate, la intervale aleatoare de timp, câte un biciclist cu viteză destul de mare. Dar am scăpat întregi, ba chiar am reusit și câteva poze.

Am avut noroc la final că din Românești până în Luncanii de Jos, unde am lăsat mașina, ne-a dus un alt prieten. Pe la ora 4 a fost festivitatea de premiere. Pe lângă glorie eternă, participanții au primit diplome de participare, premii pe măsura performanței, iar cei mai buni, o sumă de bani.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că deși lumea în general e prea ocupată pentru sport, mulți și-au făcut vreme și au înlocuit tradiționalul grătar cu mici și bere cu o cursă pe bicicletă (și pe jos).

Poze aici.

Amintiri ale studentului navetist (II)

Cei care mă cunosc știu că nu îmi place brânza. Nu doar că nu îmi place, dar urăsc mirosul de brânză. Cu astea fiind spuse mi-am adus aminte o altă întâmplare din vremea studenției, tot de pe tren.

Era prin ultimul an de facultate, înainte de sesiunea de iarnă, imediat după anul nou. Duminică seara plec la Timișoara. Ca de obicei, eram mai multi prieteni în așteptarea trenului. Ajunge trenul, ne urcăm spre coada lui, nimerim un vagon fără încălzire, fără lumină, dar gol. Zicem că e ok, gasim un compartiment mai etanșat și îl ocupăm. Aruncăm bagajele sus pe suporții de bagaje și ne punem pe banchete. Nu trec nici 30 de secunde si ce să vezi, parcă mi-e rece la cur. cand pun mîna, să vomit nu alta, m-am pus intr-o baltă de zeamă de brânză. M-am enervat la culme și am început să înjur toți țăranii care folosesc trenul pe post de camion de marfă și CFR-ul pentru indiferența față de igiena trenurilor. Restul prietenilor s-au amuzat copios.

De atunci, tot timpul când mă așez undeva jos, mă uit înainte …

La tăț’ ni greu în timp de criză

Am urmărit cu puțină speranță nemulțumirea profesorilor referitor la hotărârea statului de a îngheța salariile acestora. Speram că vor juca un joc inteligent cu statul pe care să-l învingă cu propriile arme.

Mai detaliat, înainte de alegeri, politicienii noști s-au bătut cu cărămida în piept cum că le vor mări salariile la profesori cu 50%. Nu vreau să comentez dacă e bună sau nu această hotărâre pentru români. Vreau să spun că politicienii sunt responsabili pentru promisiunea făcută. Un om nu este nimic fără cuvântul său.

Acum o dau la întors, și se contrazic pe ei înșiși cu hotărârea de a îngheța salariile chiar dacă aceasta contravine promisiunii făcute anterior. Logic vorbind, ei si-au luat un angajament iar acum nu-l mai pot duce la bun sfârșit. Singura cale onorabilă pentru ei dacă  nu pot să-și respecte promisiunile făcute, este să demisioneze.

Deci eu ca reprezentant al profesorilor le-aș oferi două opțiuni: ori își respectă promisiunea, ori lasă pe alții mai competenți în locul lor. Simplu, nu?

Normele de aplicare a legii junglei în România

Nu sunt o persoană implicată în politică și nici nu mă interesează să mă apuc de așa ceva. Sunt conștient că deși trăim într-o lume pe care o numim democrată, guvernată de legi, fiecare își pune binele personal înainte de toate, chiar dacă acesta este uneori la limita legalului, uneori chiar vreo doi metri peste. Toată lumea care poate fura ceva în România fură. Nu vreau sa aduc argumente la o asemenea afirmație deoarece e de prisos. Vedem în fiecare zi în jurul nostru exemple. Ce vreau eu să spun e că nu mă deranjează această atitudine care în mod realist, nu o putem schimba în perioada imediat următoare, atâta timp cât nu mă afectează prea mult. Mai exact, nu mă înteresează ce firmă câștigă vreo licitație pentru asfaltarea unui drum și pe ce preț, atâta timp cât drumu e făcut bine. Nu mă interesează ce firmă se ocupă de curățenia orașului și cât de umflate au ei tarifele, atâta timp cât e curățenie. Ați înțeles ce vreau să spun.

Eh, acuma problema cea mai mare e că lumea fură, dar treaba se face de mântuială în cel mai fericit caz. Înainte de alegerile pentru primar (în toamnă 2008), în Lugoj s-au asfaltat mai multe străzi, unele aveau nevoie de reabilitare (străzile cu piatră cubică), altele s-au făcut ca să mai fure firma care a prins contractul ceva bani (cum ar fi strada din fața primăriei). Toate bune și frumoase, a trecut iarna peste drum și s-a fisurat tot asfaltul. Mult nu o să mai țină și vom ajunge să dăm iar din groapă în groapă. Faza cu asfaltarea din Lugoj e o treabă măruntă, probleme cele mai mari sunt la nivel de guvern, unde se învârt cele mai mari afaceri si cei mai mulți bani.

Dilema mea este următoarea, într-o lume în care guvernul și parlamentul, care ar trebui să funcționeze pentru binele comunității se ghidează după legea junglei, cei puternici îi exploatează pe cei slabi și este în folosul unui grup restrâns de oameni care se îmbogățesc obraznic de exagerat, ce putem noi să facem pentru un trai decent? Este prea mult să le cerem câteva grame de omenie, respect pentru populația pe care ar trebui să o reprezinte?