Artmania 2009 - Ziua a doua
Sâmbătă, 18 iulie, am fost la Sibiu la festivalul Artmania. Anul ăsta m-am trezit mai devreme ca anul trecut că vreau să merg, așa că mi-am aranjat cazarea la o pensiune mai apropiata de centru.
Pe la vreo două dupămasa am plecat prin centru să mănânc, să fac o poză, în mare să-mi omor timpul liber dinaintea concertelor. Mă așez la o terasă, vine chelnărul, îmi ia comanda și după doup minute vine să-mi spună că au rămas fără bucătar. Beau un suc, așa să nu mă scol direct de la terasă, îl plătesc și mă mult în altă parte. Aici, meniu foarte restrâns, m-am ridicat repede și mi-am continuat căutarea. Într-un final am găsit o altă terasă unde am mâncat o pizza, după care mi-am dus aparatul foto inapoi la pensiune.
Revenit in piața mare, am intrat țn incinta festivalului. Pac pac, dau biletul, primesc o brațară și mă pun să-mi caut un loc cât mai bun pentru vizionarea scenei. Între timp, mi-am mai luat un suc, și au început cei de la Subscribe concertul. De la început am rămas impresionat de sonorizarea împecabilă ce oferea un nivel foarte ridicat de decibeli.
S-au zbânțuit cei de la Subscribe pe scenă, mai grohăieli, mai versuri ușor de înțeles, iar după vreo oră au terminat concertul. Mi-a plăcut dinamica lor pe scenă, au fost foarte activi, deși publicul încă nu se adunase într-un număr așa mare.
După vreo jumate de oră, au apărut cei de la Pain. Decorul scenei s-a modificat un pic între timp, iar eu parca m-am obișnuit cu volumul sonorului. Au făcut spectacol mai fain decât cei de la Subscribe, dar mă și așteptam la așa ceva.
În schimb, Nightwish m-au surprins plăcut. Imediat cum au terminat cei de la Pain, s-a curățat scena și au început pregătirile pentru show-ul de final. Toti participanții au rămas uimiți când au văzut pregătirile pirotehnice de pe scenă. Foc, artificii, lumini, toate sincronizate perfect pe ritmurile muzicii. Un spectacol cum mai rar vezi pe meleagurile noastre. Singurul reproș ar fi că s0a terminat cam repede, pe la 11:30.
Cu urechile încă țiuind de la concert, am hotărât că e destul pentru o zi, așa că m-am retras în camera de la pensiune și am făcut un rezumat mental al zilei, cu zâmbetul pe buze, într-o stare de surzenie temporară. A meritat! Ne vedem și la anu. Până atunci mai e peninsula …
Fiind copil, monștri visam
Saptamâna asta am rămas câteva zile singur în apartament. Într-o seară, pe când m-am pus să mă culc, m-am uitat pe fereastra de la cameră pe care se vede curtea si câteva clădiri de la Elba. Cum serile trecute s-au cam lăsat cu furtună mi s-a părut un peisaj destul de sinistru, cu pomi in mișcare ce proiecteaza un joc de umbre periculos pentru o imaginație bogată pe pereții camerei. Normal că nu m-au mai speriat umbrele, doar ca mi-am adus aminte de o metodă foarte bună pe care am aplicat-o în copilărie să-mi combat imaginația prea bogată și jucăușă în orele târzii din noapte.
Ca și restul copiilor de vârsta mea visam și eu monștri de sub pat, din dulapuri, de pe geam, și am ajuns o bună perioadă de timp să dorm cu o veioză aprinsă toată noaptea. Asta până când mi-am dat seama de un lucru: totul e în mintea mea. Cel mai mare pas l-am făcut, trebuia doar să găsesc metode de a-mi inhiba imaginația prea bogată, suprastimulată de tot felul de desene animate pe care le urmăream cu sufletul la gură.
Pasul următor l-am făcut după ce am văzut Războiul Stelelor la cinematograf. Mi-a plăcut foarte mult de Luke Skywalker, dar și de Ben Kenobi. Seara acasă, când m-am pus să mă culc, imaginația iar a început să-mi dea palpitații, dar într-un moment de rară sclipire genială am combătut-o cu propriile ei arme: mi-am imaginat că Luke și Obi One sunt lângă pat cu săbiile lor laser și ciopârțesc de zor toți monștrii care vroiau să-mi facă rău. Din momentul acela, n-am mai dormit singur, cei doi bodyguarzi ai mei stăteau de veghe unul la cap altul la picioare de seara până dimineața și mă protejau de toate arătăriule născocite de imaginația mea bolnavă.
Acum am crescut, și seara când mă bag în pat nu trec 5 minute si deja sunt adormit. Mi-e dor de imaginația mea bogată …
Culmea societății de consum
Să te muți în altă locuință dacă ți s-a ars becul în hol.
Arta războiului pe timp de pace
Citeam zilele astea Legiunea blestemaților de Sven Hassel. O carte în care ororile ce se nasc din setea de putere a unor indivizi sunt brutal de real descrise.
Și stau așa și contemplez că această sete a fost, este și va fi atâta timp cât omenirea va exista. Doar evoluția noastră ca specie a făcut să schimbăm ororile războiului cu propaganda televizată, cu indiferența omniprezentă în monotonia ce ne-a acaparat încet dar sigur. Fiecare din noi suntem prea indoctrinați de televiziune, de internet. Încet, fiecare din noi capitulăm în fața gândului că am putea schimba ceva. La fel ca un soldat pe front, trăim de pe o zi pe alta, într-o amorțire generală, așteptând să fim folosiți ca și “carne de tun” pentru interesele proprii ale unui pumn de oameni pentru care “omenie”, “corectitudine”, “dreptate” sunt doar niște cuvinte a căror înțeles s-a pierdut în perioada cănd erau doar simpli “ucenici”.
În trecut, oamenii de rând nu au avut acces la informații, ei trâind într-o realitate minimală, reprezentă de lumea înconjurătoare și modelată de acei setoși de putere care le impregnau gânduri, opinii, voințe precum un cioban turmei sale. Acum, suntem asaltați de informații la tot colțul, de la ziarele aruncate pe jos, continuând cu televizorul și sfârșind cu internetul, suntem innecați de mult prea multă informație, de multe ori contradictorie, ce ne împiedică să ne formăm o opinie obiectivă asupra lumii în care trăim, rezultatul fiind același ca și în trecut.
Ca și încheiere, mă retrag în indiferență monotonă, urmărind cu interes căutarea Elodiei și citind texte propagandiste pentru a-mi face datoria la alegerile europarlamentare. V-am salutat, drage bucăți de carne de tun.
Liman Bike Race 2009
Duminica trecută (10 mai), la Valea lu’ Liman s-a desfășurat ediția a IV-a a cursei de biciclete “Liman Bike Race”. Sâmbătă seara m-am hotărât cu încă doi prieteni să mergem să vedem cursa și să tragem și niște poze. Zis și făcut, duminică dimineața la ora 9 ne-am întânlnit și am plecat cu mașina la Liman. De acolo, după câteva întrebări ne-am dus la Luncanii de Jos, de unde am luat-o la picior pe traseu în căutare de locuri spectaculoase în care să imortalizăm participanții.
După nici 20 de minute de așteptare, participanții și-au făcut apariția, aparatele foto au declanșat, diferite setări, diferite încadrări, iar după 5 minute nu mai era nici un participant în drept cu noi. Fiind într-o dilemă serioasă, ne-am hotărât să continuăm traseul pe jos în așteptarea turei a II-a. Fiind urcare, și participanți amatori cu gramada, normal că i-am ajuns din urmă ba chiar i-am întrecut temporar. Și așa, din punct de control în punct de control, am ajuns să parcurgem pe jos vreo 13 km.
Partea cea mai hard-core a fost în momentul când am ajuns în pădure, iar profesioniștii ne-au ajuns din urmă. Pe o potecă șerpuită, de 1 metru de lată, venea din spate, la intervale aleatoare de timp, câte un biciclist cu viteză destul de mare. Dar am scăpat întregi, ba chiar am reusit și câteva poze.
Am avut noroc la final că din Românești până în Luncanii de Jos, unde am lăsat mașina, ne-a dus un alt prieten. Pe la ora 4 a fost festivitatea de premiere. Pe lângă glorie eternă, participanții au primit diplome de participare, premii pe măsura performanței, iar cei mai buni, o sumă de bani.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că deși lumea în general e prea ocupată pentru sport, mulți și-au făcut vreme și au înlocuit tradiționalul grătar cu mici și bere cu o cursă pe bicicletă (și pe jos).
Poze aici.